Biserica din piatra

Biserica parohială Sadu I, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (biserica veche din zid şi piatră)

Este înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice ca monument istoric de categoria A, cu codul SB-II-a-A-12531, la adresa: com. SADU, jud. Sibiu, str. I. M. Klein nr. 1.

Datare: 1720; 1723; 1757; 1795

Biserica se înalţă pe o colină, în partea de sud-vest a localităţii, în apropierea drumului care duce spre Râu Sadului.

Data exactă a construcţiei nu poate fi precizată cu exactitate. O piatră de mormânt rectangulară, aşezată lângă zidul sudic, păstrează următoarea inscripţie, scrisă cu caractere chirilice: Sub această piatră zac oasele robului lui Dumnezeu jupân Ilie Cujmăreţ din Kiprovăţ, mort în leatul lui Hristos 1719. Este posibil ca acesta să fi fost unul dintre negustorii bulgari care frecventau satele din zonă la începutul secolului al XVIII-lea, iar faptul că inscripţia de pe piatră se extinde pe marginile suprafeţei, indică posibila sa apartenenţă la un mormânt din interiorul bisericii, al cărui capac ar fi fost, mormântul respectiv fiind scos de acolo la un moment neprecizat, probabil cu ocazia unor lucrări de renovare efectuate în interiorul bisericii

Se consideră că planimetria edificiului, foarte interesantă, reprezintă rezultatul unor modificări constructive care s-au întins pe durata întregului secol al XVIII-lea. Aceste intervenţii au constat în desfiinţarea vechii abside a altarului şi mărirea navei, absida altarului fiind reconstruită.

Actuala navă are trei travee; are absidă semicirculară decroşată pe latura de est şi turn clopotniţă, de asemenea decroşat, adosat laturii vestice.

Dimensiuni exterioare:

• lungimea maximă: 19,95 m;
• lăţime maximă: 9,10 m.

Dimensiuni interioare:

• prima travee, unde se află naosul: 7,80 X 4,50 m;
• a doua travee, corespunzătoare calotei semisferice a naosului: 5,90 X 6,25 m;
• a treia travee, alăturată altarului, construită ulterior: 7,80 X 4,45 m;
• raza altarului: 3,55 m;

Pereţii au grosimi de 0,80 m, cu excepţia pereţilor turnului, care au 1,50 m.

Nu se ştie dacă iniţial între pronaos şi naos a existat perete despărţitor, dar din ultima fază de construcţie a edificiului nu au rezultat delimitări între cele două spaţii liturgice.

Patru ferestre (1+2+1), dispuse pe fiecare latură asigurau iluminatul navei, la care se adaugă cele trei ale absidei, una fiind amplasată în ax (dimensiunile acestora sunt de 1,60 X 0,80 m, ceea ce ne face să credem că sunt rezultatul unei unificări generale a dimensiunilor golurilor, cu certitudine din perioada contemporană).

Accesul în biserică s-a făcut la început doar pe sub turnul bisericii, pe partea de vest. Mai târziu s-a creat un al doilea acces, prin desfiinţarea unei ferestre din faţada nordică a vechiului naos.

Materialul de construcţie pentru ziduri este piatra şi cărămida.

Turnul clopotniţă, cu laturile de 6,00 X 5,85 m,  avea iniţial trei penetraţii în arc de cerc. După crearea celui de-al doilea acces în biserică, golurile laterale au fost închise şi transformate în ferestre, golului din ax fiindu-i montată o uşă.

Are patru niveluri, parter şi trei etaje. În secţiune orizontală, pereţii fiecărui nivel se retrag pe interior, după cum urmează: 1,30 m grosime la primul etaj, 0,85 m la al doilea şi 0,75 m la nivelul clopotniţei.

Înălţimea totală a turnului este de 25,50 m, la cornişă având 17,70 m.

Coama acoperişului navei are 9,70 m, iar cornişa 4,74 m.

Ultimul nivel al turnului are ferestre încheiate în arc de cerc pe trei laturi, iar la nivelul inferior are doar nişte deschideri dreptunghiulare de mici dimensiuni.

Acoperişul turnului aparţine secţiunilor în trepte, cu bulb de ceapă, lanternou şi turlă.

Şarpantele navei şi absidei au un caracter eclectic, lucru firesc în condiţiile refacerii acestora peste construcţia extinsă.

Fără îndoială că paramentul anterior al faţadelor navei şi absidei au fost mult mai dinamice. Din păcate, actualmente, prin comparaţie cu decoraţia bogată a turnului clopotniţă, cea a navei pare ternă.

Deasupra soclului, primul registru se încheie imediat deasupra deschiderilor semicirculare, urmând portalul acestora, cu o mulură încadrată de cărămizi zimţate.

Parterul este şi el marcat de un ornament similar, cu forme mai delicate; urmează, corespunzător celorlalte două niveluri, cercuri intersectate, pentru ca baza ultimului nivel (mai înalt) să fie decorată cu arce în relief.

O nişă încadrată de acelaşi profil de cărămizi zimţate, cu o cruce în partea superioară, este construită deasupra intrării de vest.

Pe faţadele navei şi ale absidei se pot încă distinge urmele arcaturilor, azi tencuite. Sub cornişa profilată, panourile au pictură de dată recentă.

Imediat peste soclu se păstrează o mulură de piatră, azi zugrăvită, iar traveea mediană a navei are arcade oarbe, de asemenea, tencuite şi zugrăvite.

Sistemul de boltire al navei se compune din trei cupole: două aplatizate şi una centrală, semisferică, pe pandantivi, ce păstrează un decupaj în partea superioară, întrucât acolo urma să fie construit un lanternou.

În pronaos se mai pot citi urmele vechilor bolţi în cruce. Traveele sunt legate de arce dublou.

Absida altarului este acoperită de un sistem de bolţi cu muchii, care se descarcă radial pe arcul zidurilor.

Parterul turnului este boltit la rândul său printr-o semisferă.

Edificiul este una dintre primele biserici româneşti de zid din secolul al XVIII-lea; de aceea, semnificaţia sa este maximă, cu toate transformările suferite (cu ocazia unor cercetări arheologice efectuate în anul 1958, s-a descoperit faptul că anterior, pe locul respectiv a fost clădită o biserică mai mică, cuprinsă în spaţiul celei de acum, din care a fost dezvelită o absidă semicirculară şi o parte de zid. Vechea biserică pare să fi fost clădită tot din piatră şi cărămidă, deoarece nu au fost găsite urme de material lemnos . Tot în acel an, a mai fost dezvelit un tezaur monetar din secolul al XVII-lea, menţionat mai sus, iar în pronaos, resturile a două morminte răvăşite, alături de doi pinteni şi o monedă cu efigia lui Matei Corvin, importantă mai ales pentru că asigură datarea vechiului edificiu de cult încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea ).

Existenţa primei biserici se poate (?) lega de presupusa primă atestare documentară a localităţii, descoperită într-o corespondenţă aflată în arhiva Vaticanului, dintre un anume Nicolaus Lath şi regele Ungariei din 1358 Ludovic I, prin care, între altele, primul solicita suveranului îngăduinţa de a construi, pe cheltuială proprie, Biserica Tuturor Sfinţilor din Sadu.

Un element de datare foarte precisă se găseşte în colţul sud-vestic al vechiului naos, unde apare imaginea arhanghelului Gabriel, pe filacteră apărând următorul text:                Arătaţi faptele voastre şi luaţi plata voastră 1723.

Dintr-o etapă ulterioară avem în interiorul bisericii actuale inscripţia de pe o cărămidă, în partea nordică a zidului turnului: zidari Oprea de Făgăraş 1757. Turnul avea să fie terminat abia la 1795, cum indică inscripţiile de pe două laturi, de vest şi sud, ANNO 1795, urmat de iniţialele S.D., care ar putea avea următoarea semnificaţie: S.D. = Savu Drăghici, un mic negustor sădean care a plătit supraînălţarea turnului cu intenţia ispăşirii unui crime. După tradiţie e vorba despre un meşter zidar din localitate, Simion Drăghici, care, fiind atacat de nişte tâlhari în pădurea de lângă Cisnădie, a omorât pe unul din ei, în apărarea sa. Spre a-şi potoli remuşcările, s-a oferit să execute gratuit munca la această lucrare .

Turla bisericii a beneficiat aproximativ un secol şi jumătate de un ceas care astăzi, din păcate, nu mai funcţionează .

În ceea ce priveşte clopotele de bronz din turn, unul dintre cele vechi a fost luat de germani în primul război, cu scopul de a fi topit pentru armament. Dintre cele trei existente astăzi, cel mai vechi, după inscripţia de pe el, a fost cumpărat pe cheltuiala obştei comunale în anul 1820. Celelalte două, unul mare şi unul mic, au fost cumpărate şi donate de credincioşii sădeni care au fost plecaţi în America înainte de Primul Război Mondial .

Ansamblul mural se păstrează încă pe porţiuni întinse, el fiind restaurat de curând.

Pictura cea mai valoroasă se află în vechiul naos. În jurul deschiderii, unde urma să se construiască lanternoul, sunt înfăţişate cete îngereşti, serafimi şi heruvimi. Un al doilea inel o are pictată pe Maica Domnului şi proorocii mesianici, iar în al treilea apare Iisus arhiereu şi apostolii.

În partea superioară a pereţilor apar scene din Ciclul Hristologic, iar partea inferioară este rezervată sfinţilor militari. Pe arcul ce desparte naosul de pronaos sunt figurate Patimile lui Iisus. Pictura murală exterioară s-a degradat aproape în întregime, parţial din cauza timpului, parţial din cauza neglijenţei oamenilor sau chiar a intervenţiilor iresponsabile făcute pe monument.

La construcţia edificiului, meşterii constructori locali au preluat şi o serie de elemente provenite din Ţara Românească (pridvor deschis, brâu, arcade oarbe, etc.). Îmbinând elementele constructive autohtone cu cele bizantine, venite pe filiera Ţării Româneşti, meşterii locali transilvăneni au dat naştere unui stil artistic propriu – în acest sens, pentru biserica din Sadu este amintită prezenţa, deasupra parterului turnului, a unui brâu de sorginte munteană, încălecat de două registre compuse din cercuri care se întretaie, iar sus, de un registru cu arcade oarbe.

Curtea bisericii (progadia) este relativ spaţioasă, fiind înconjurată de un zid construit din piatră de aproximativ 0,80 metri grosime şi cu o înălţime care variază, în funcţie de teren, de la 2 la 2,5 metri. Intrarea în curtea bisericii se face prin 3 porţi: două secundare, mai mici, situate în est şi sud şi o a treia mai mare, principală, în partea de nord.

Vechimea, sistemul constructiv, unele detalii ornamentale ale faţadei – aşadar şi semnificaţia istorică – sunt argumente ca această biserică să fie păstrată cu multă grijă, ea fiind un simbol autentic al românilor din această parte a Transilvaniei.

Legat de istoricul bisericii, trebuie să subliniem că autorităţile vremii nu au ţinut cont de faptul că la 1761 în Sadu existau doar 12 familii de uniţi, faţă de cele 212 familii ortodoxe şi decideau ca, „întrucât (biserica, n. n.) a fost construită în 1720 de uniţii din acea vreme, pe un fundament vechi”, lăcaşul de cult să le revină greco-catolicilor (iată un argument prin care biserica din localitate este considerată drept cea mai veche de acest rit din zona Sibiului). În contextul menţionat însă, Nicolae Iorga este de părere că o comunitate atât de restrânsă numeric nu ar fi avut posibilitatea, nici fizică şi nici financiară, să ridice în anul 1720 un asfel de edificiu, chiar pe un fundament preexistent. Ori, biserică a existat în sat şi înainte de unirea de la 1700 . În consecinţă, prin opoziţia fermă a ortodocşilor din Sadu s-a ajuns la intervenţia armatei imperiale conduse de generalul von Bukow, biserica fiind atribuită uniţilor .

În anul 1770, ortodocşii din Sadu solicitau forurilor superioare autorizaţie în vederea ridicării unei biserici din piatră, revendicare rămasă neonorată. Cererea lor a fost reînnoită în 1781, de data aceasta fiind aduse în sprijin argumente certe – construcţia în care se oficia cultul religios era neîncăpătoare pentru numărul mare al credincioşilor. La scurt timp de la acest eveniment (1783), comunitatea ortodoxă din Sadu solicita „recedarea” bisericii aflate în folosinţa greco-catolicilor .

Dând curs solicitărilor repetate ale ortodocşilor din localitate, în anii 1783 şi 1785 se deplasează la Sadu o comisie, care constată că în localitate trăiau 259 de capi de familie, dintre care 250 erau ortodocşi şi doar 9 uniţi. Adresa înaintată Guberniului, sintetizând constatările de la faţa locului, considera că este posibil un schimb de lăcaşuri de cult, dar cu respectarea unei condiţii: obligarea ortodocşilor în a acorda sprijin pentru recondiţionarea bisericii uniţilor. Guberniul validează propunerea, dispunând efectuarea schimbului.

La scurt timp după efectuarea schimbului, enoriaşii greco-catolici din Sadu, având în vedere starea înaintată de degradare a bisericii, solicitau intervenţia şi sprijinul episcopului Ioan Bobb pentru construirea unui nou lăcaş de cult. La intervenţia Înaltului Prelat, Magistratul Sibiului dispune ca inginerul Andreeas Adam să întocmească planul şi devizul necesar, atât pentru biserica nouă, cât şi pentru casa parohială. Costurile mari necesare ridicării bisericii (5.657 florini) şi casei parohiale (900 florini) determină autorităţile laice şi ecleziastice să hotărască de comun acord construirea din material lemnos a bisericii, cu aplicarea unei tencuieli şi acoperirea acesteia cu ţiglă. În luna septembrie a anului 1830 biserica era finalizată, urmând doar a mai fi realizate uşile, ferestrele precum şi aplicarea celui de-al doilea strat de tencuială. În octombrie 1832, un reprezentant al Magistratului raporta edificiul terminat şi funcţional .

După definitivarea lăcaşului de cult, în anul 1833, Samuel Micu Clain făcea diligenţele de rigoare în vederea obţinerii fondurilor necesare dotării acesteia. Solicitarea de la 9 februarie 1833 a parohului unit, redactată în limba latină, era transmisă de către un inspector Magistratului sibian, la care adauga şi un raport personal din care rezulta că în Sadu trăiau la acea dată 15 familii de greco-catolici, iar lăcaşul era definitivat, fiind necesare doar obiectele de cult destinate bunei funcţionări a slujbelor religioase. În răspunsul dat sădenilor, Guberniul înştiinţa că cele solicitate au fost aprobate, dar banii nu au ajuns la Sadu nici în anul 1836, an în care intervenea însuşi episcopul Lemeny, care pleda în favoarea enoriaşilor săi .

***

Din analiza informaţiilor de mai sus şi a relaţiilor dintre enoriaşii celor două culte, se nasc următoarele întrebări şi supoziţii, în contextul în care ştim că după Unirea religioasă a unei părţi a românilor cu Roma (1699-1701), majoritatea bisericilor româneşti din Ardeal au fost luate, cu sprijinul autorităţilor, de către uniţi, situaţie valabilă şi pentru Sadu.

Aşadar, unde se oficiau slujbele religioase ale ortodocşilor între data menţionată mai sus şi până după anul 1759 când, în virtutea aşa-numitului „decret de toleranţă”, aceştia îşi primesc, în sfârşit, biserica înapoi ? Mai mult decât atât: unde îşi ţineau greco-catolicii slujbele după acest moment şi până în anul 1830, când ştim că le este sfinţit („târnosit”) propriul lăcaş de cult, respectiv biserica mai mică, din lemn ?

Conform tradiţiei, după ce la începutul secolului al XVIII-lea le-a fost luată biserica, ortodocşii au fost cei care ar fi construit biserica mai mică din lemn, pe care ar fi folosit-o până când şi-au reprimit biserica înapoi; în schimb, tot atunci, ar fi cedat-o greco-uniţilor pe cea mică, din lemn, pe care o folosiseră chiar ei până atunci.

Preotul Dumitru Hămbăşan menţionează  faptul că, într-un articol din anul 1927, publicat în gazeta germană Tageblatt, se publica o situaţie din anul 1721 din care reieşea faptul că sădenii luaseră un împrumut fără camătă pentru construirea unei biserici, în valoare de 200 de galbeni, de la un anume Răsceanu, care trăia peste munţi; conform unei alte teorii, pentru perioada de timp în care greco-uniţii ar fi folosit biserica ortodoxă, preoţii ortodocşi ar fi improvizat capele în propriile lor case, credincioşii adunându-se acolo pentru oficierea rugăciunilor şi a celorlalte servicii religioase. Această situaţie ar fi durat până când ortodocşii şi-ar fi construit biserica din lemn. Mergând mai departe în dezvoltarea acestei teorii, se consideră că şi în casa Popii Tunsu (nimeni altul decât tatăl marelui învăţat Ioan Piuariu-Molnar) ar fi existat o astfel de capelă, într-o cameră boltită oval, care avea în mijloc o spărtură prin care se cobora funia de la clopotul instalat într-un lăcaş (clopotniţă) improvizat deasupra acoperişului. Toate acestea însă, în lipsa unor dovezi certe, rămân deocamdată doar simple speculaţii, e drept, logice, bazate pe tradiţia orală .

O problemă interesantă, care a suscitat interesul cercetătorilor  care s-au ocupat de evoluţia situaţiei religioase din comuna Sadu, este cea legată de apariţia în unele protocoale bisericeşti (de exemplu a celor de botez) a unor menţiuni cu privire şi la alte biserici, cum ar fi cele cu hramurile Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, respectiv Sf. Cuvioasă Paraschiva. Explicaţia ar consta în faptul că preoţii ortodocşi din Sadu le administrau şi pe acestea, cu toate că ele erau situate în Cisnădie. Prin urmare, preoţii sădeni i-ar fi botezat şi pe copiii neuniţilor din Cisnădie, pe care i-ar fi înscris în registrele bisericeşti care erau comune pentru Cisnădie şi Sadu, omiţând însă să-i mai precizeze, în mod special şi explicit, pe cei din Cisnădie .