Numele de Sad-Sadu, pare să fie de origine slavă care se traduce grădină, și putem admite realitatea istorică pentru începuturile acestor locuitori, sădeni, convieţuirea cu slavii un popor mult mai liniștit cu harnici gospodari, potriviţi la fire cu ei și chiar de aceeași religie.
Nu întâmplător comuna poartă acest nume pentru că, pe bună dreptate aceste locuri suntde un pitoresc unic cu ape limpezi cristaline, cu codri mari și de nepătruns, bogaţi în masive păduri de brad mai ales, de fag, de stejar precum și de alte esenţe, cu goluri de fânaţe pe văi șipe dealuri, cu pajiști de pășunat cu iarbă grasă și frumoasă ca mătasea de pe golurile munţilorei, ce îi dau prin acest aspect atât de variat, o frumuseţe naturală asemenea unei grădini.
Râul care străbate comuna Sadu, chiar prin mijlocul ei, și-a luat acest nume și i se zice„Râul Sadului”, iar valea pe care o străbate se numește „Valea Sadului”.
Că această comuna și-ar fi avut începuturile așezării sale pe alte locuri de pe teritoriul ei și nu pe cel de la deschizătura „Văii Sadului” unde este așezată astăzi, ci să fi avut așezarea fie mai jos pe șesul de pe cursul râului, pe un pământ, mai roditor, fie pe „Râpă”, sau pe locul zis „La Bordeie” din islazul „Curățelelor” sunt afirmații ipotetice, simple presupuneri și chiar tradițiile orale în legătură cu această problemă, care încă mai circulă printre locuitorii ei, nu pot fi luate în considerare din lipsă de dovezi și săpături arheologice în acest scop nu s-aufăcut.
Chiar dacă am admite că aceste așezări ar fi fost, pe baza unor presupuneri, mai mult sau mai puțin întemeiate, ele au fost părăsite și locuitorii comunei Sadu și-au așezat în mod definitiv sălașele la gura „Văii Sadului” pentru că în vremurile de restriște, mai ales întimpul năvălirilor popoarelor migratoare, aveau în apropiere„codrul frate cu românul” careîi adăposteau, îi ocroteau, îi fereau de urgii.
Oricum, comuna Sadu a existat încă înainte de cucerireaTransilvaniei de către regii unguri, pentru că fizionomia locuitorilor ei – oameni isteți curajoș și harnici, portul lor,îndeletnicirile de muncă și de viață ni-i înfățișează ca vrednici și demni urmași ai strămoșilor noștri daci, care au viețuit pe aceste meleaguri.
În relațiile ei de obște, comuna avea drept conducător un cneaz și aceste relații au dăinuit, încă multă vreme și sub stăpânirea maghiară. Din relatările istoriei, sprijinite de documentele scrise și întărite de descoperiri arheologice s-a stabilit faptul că atunci când ungurii au invadat Ardealul spre sfârșitul mileniului întâi, ei nu au găsit pământ pustiu, „o țară a nimănui”, ci au găsit un teritoriu organizat, locuit deromâni (vlahi sau blaci), în care s-au aciuiat și slavi.