Numele localităţii pare să aibă, în opinia specialiştilor lingvişti, o sorginte slavă, cu sensul de plantă, grădină, plantaţie, loc plantat .
Despre existenţa pe Valea Sadului a unei străvechi aşezări umane, undeva mai jos decât actuala vatră a satului, scria preotul Dumitru Hămbăşan într-o monografie dedicată comunei (lucrare de o certă valoare istorică şi documentară, rămasă din păcate în manuscris); conform acestuia, după tradiţie, prima aşezare s-ar fi situat mai spre nord (deasupra locului numit Râpă, până peste Valea Morii – toponim care conduce la ideea prezenţei unei mori) şi nord-vest, până la Curăţele. De asemenea, denumirea locală Gruiul Pristavului ne trimite la locul din care pristavul striga poruncile conducerii satului către locuitori . În fine, pe o parte a hotarului Curăţele, mai exact în locul numit Între Bordeană (Bordeie), la marginea nord-vestică a satului, se presupune că s-ar fi aflat locuinţele mai sărace (bordeie) .
Aceste aprecieri sunt reiterate într-o altă lucrare, în care se scrie că, potrivit memoriei colective, vatra satului ar fi fost situată pe dealul limitrof (la 2 kilometri de cea actuală, înspre Cisnădie), aşezarea purtând denumirile Curăţele sau Bordeie .
Pe baza toponimiei – mai ales – au fost analizate şi alte puncte/posibilităţi în care, ipotetic, s-ar fi putut afla vechea vatră a satului: este vorba bunăoară despre partea de hotar care se învecinează cu Tălmaciu, pe partea stângă a apei (punctul Poienile Morilor), pus în legătură cu o serie de mori care ar fi deservit trebuinţele unei aşezări, sau despre locul numit La Dârste, unde, de asemenea, ar fi putut fiinţa dârste sau pive, folosite pentru nevoile localnicilor. În plus, din punct de vedere economic, prezenţa aici a unei aşezări umane s-ar justifica pe deplin, terenul oferind condiţii agricole dintre cele mai bune, fiind situat aproape de deschiderea văii Oltului .
Un aspect care a suscitat de-a lungul timpului o serie de controverse este cel referitor la contextul/modul de întemeiere al aşezării; astfel, plecând de la informaţiile obţinute din arhivele oraşelor Sibiu şi Cisnădie, Heinrich Wittstock, preot în Cisnădie, considera, la sfârşitul secolului al XIX-lea, că întemeierea Sadului este legată de privilegiul exclusiv al Cisnădiei de a produce şi vinde seceri pe teritoriul celor Şapte, respectiv Două Scaune (privilegiu obţinut curând după sosirea în zonă a saşilor şi confirmat/reconfirmat secole de-a rândul de atunci încoace), meşterii făurari cisnădieni având nevoie de covacii (români) stabiliţi pe râul Sadului; prin urmare, satul s-ar fi format din românii aşezaţi acolo . Acestui punct de vedere i se raliază – cu adăugarea unor subtile nuanţe – un alt sas din Cisnădie, profesorul Herman Rehner, care într-o monografie a Cisnădiei nota următoarele: „Probabil din lipsă de muncitori, aşezarea (colonia) Sadu a fost fondată înainte de 1383 pe hotarul Cisnădiei, pentru că era nevoie de oameni pentru servirea ciocanelor de fier care se găseau pe râul Sadului.” .
Aceste teorii par şi ele să fie confirmate de tradiţia locală, care vorbeşte despre faptul că locului în care se află în prezent Hidrocentrala electrică Sadu II, la cca 10 km mai sus de comună, i se spunea La puntea Băii (adică minei): „După tradiţie, din partea dreaptă a râului, pe lângă Valea Luntrii în sus, se scotea minereu de fier, se transporta cu luntrile – de unde şi numele băii – pe vale în jos, se trecea pe punte – puntea băii – de cealaltă parte a râului, partea stângă, unde erau construite cuptoare pentru topitul minereului şi extragerea fierului, care era trecut pe cai, peste dealul Măgura, în Cisnădie şi acolo se prefăcea în seceri. Probabil să fi existat şi pe lângă cuptoarele de lângă puntea băii ateliere în care o parte din fier se prefăcea în seceri.” , nota Dumitru Hămbăşan în monografia sa. Însă tot el se situează pe o poziţie contrară punctelor de vedere exprimate de cei doi învăţaţi saşi: în opinia sa, temeinic argumentată în lucrarea menţionată , nu Sadu ar fi fost fondat pe teritoriul Cisnădiei, aşa cum apreciau autorii saşi de mai sus, „ci, dimpotrivă, Cisnădia a fost fondată pe pământul sădenilor şi al altor comune româneşti învecinate, pe care le-au strâmtorat şi le-au împins mai spre munte…” .
Nici momentul primei atestări documetare nu este lipsit de incertitudini şi controverse; astfel, deşi unii cercetători ne oferă pentru Sadu, ca prime înregistrări scrise în documente, anii 1339 (sub forma aquam Zcoth, într-un document emis la Sibiu în data de 17 februarie; aici însă este pomenită doar apa Sadului – despre existenţa unei comunităţi umane nu se pomeneşte nimic în mod direct, deşi aceasta poate fi, totuşi, presupusă) şi 1342 (sub forma Aquamzot) , aceste date nu pot fi considerate sigure, din cauza unor posibile erori de interpretare (topografice, lingvistice şi/sau geografice); nici cea de-a treia nu poate fi considerată certă, deşi informaţiile pe care le avem sunt ceva mai complete: este vorba despre anul 1358, când într-un document apare menţionată localitatea Zaad. În speţă, este vorba despre o scrisoare publicată de preotul Aloysius L. Tăutu într-o lucrare apărută în anul 1961 la Editura Universităţii Gregoriana din Roma . Potrivit scrisorii respective, la data de 24 februarie 1358, cavalerul Nicolaus Lath (Nicolae Laţcu ?) a cerut acordul papei pentru construirea în Zaad (pe care autorul lucrării, Aloysius L. Tăutu îl identifică – fără prea multe explicaţii din păcate – cu Sadu de lângă Sibiu) a unei biserici cu hramul Maicii Domnului, lângă cea deja existentă, cu hramul Tuturor Sfinţilor (într-o altă interpretare, chiar Nicolaus Lath ar fi fost cel care ar fi construit în Sadu Biserica Tuturor Sfinţilor ). Dar, în lipsa unor dovezi temeinice privind identificarea localităţii din document – Zaad – cu Sadu de lângă Sibiu, informaţia devine nesigură şi trebuie tratată cu reţinerea potrivită.
Prin urmare, considerăm că prima atestare documentară a comunei, chiar dacă indirectă (vezi mai jos nota 59, n. n.), are loc în anul 1383, când s-a încheiat un „contract” între comuna Sadu şi scaunul Sibiului, având ca obiect paza frontierei de către sădeni („serviciu pentru scopuri publice prestau – după autorul sas – Românii din Răşinari şi Sadu păzind, ca plăieşi, graniţele ţării. Acest lucru le-a fost impus prin contractul încheiat între ei şi între scaunul Sibiului, în anul 1383” ).
În anul 1411 localitatea este vândută de Margareta Gereb de Vingard, văduva comitelui de Cisnădie, comunei Cisnădie, sud dependenţa căreia intra la acea dată , în baza „dreptului posesoral” al saşilor . O astfel de situaţie se explică prin faptul că greavii şi comiţii saşi primeau de la rege – din Fundus Regius – pământ şi chiar sate întregi, în schimbul serviciilor aduse suveranului, de care puteau dispune (până când tot regele le putea confisca bunurile respective, când considera că aceştia nu-i mai sunt fideli) după bunul lor plac. Foarte posibil, o astfel de posesiune, a unui comite de Cisnădie, ar fi putut fi şi Sadu; văduva lui – sau poate a unuia dintre urmaşi – ar fi vândut localitatea comunităţii cisnădiene, sub a cărei dependenţă va intra din acel moment, dependenţă pe care, aşa cum vom vedea mai încolo, comuna Sadu o va avea de suportat până în timpul împăratului Iosif al II-lea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Că faptele par să se fi desfăşurat astfel, sunt confirmate de statutul identic al altor comune româneşti din Mărginimea Sibiului, care, fie au devenit posesiuni ale unor comiţi sau greavi saşi, fie au devenit pertinenţe ale unor comune săseşti, cu angajamente contractuale (spre exemplu, menţionăm cazul Poplăcii, care a fost dată Turnişorului, al Gurii-Râului, dată Cristianului, al Rodului, care intră sub dependenţa Apoldului de Sus sau al Poienii Sibiului, pe care o găsim în servitutea Dobârcii) .
O opinie aparte în legătură cu prima atestare documentară a localităţii Sadu ne este oferită de cercetătorul sibian prof. dr. Lucian Giura, autor al mai multor studii şi cărţi despre istoria comunei Sadu . După ce menţionează anul 1210, cînd documentele vremii pomenesc despre oastea comitelui Ioachim (Joachim) de Sibiu, în care s-ar fi aflat şi români din satele din sudul Transilvaniei – reţinând, ca supoziţie istorică, faptul că în cadrul acesteia s-ar fi putut număra şi sădeni, deşi nicăieri comuna sau locuitorii ei nu sunt pomeniţi în mod direct – trece la momentul menţionat de noi mai sus: 1411. Deşi nu-i neagă veridicitatea, îşi exprimă totuşi reţinerea faţă de informaţiile cuprinse în el, în condiţiile în care, atât acest document, cât şi cel de la 1210, au drept sursă doar regeste ale documentelor originale aflate în Arhivele Statului din Budapesta . Chiar dacă la un moment dat admite ca primă menţiune documentară pentru Sadu anul 1358 (a se vedea comentariul de mai sus referitor la momentul respectiv), apreciind totodată că anul 1383 constituie doar o sursă indirectă , revine într-un nou articol în care consideră – citând surse mai vechi – că prima menţiune scrisă directă a comunei Sadu ar fi avut loc abia în anul 1488 (sub forma Czot ), când se aminteşte despre existenţa în localitate a unui număr de 17 gospodării (mai exact a unui număr de 17 „capi de familie”), estimându-se că aici trăiau aproximativ 85 de persoane. Pentru vremea respectivă era o cifră însemnată, în contextul în care, foarte probabil, numărul locuitorilor ar fi fost mai mare, documentul amintind doar gospodăriile mai întinse şi mai bogate, care erau supuse la dări/taxe; un argument în acest sens ne este oferit de faptul că pe întreg cuprinsul scaunului Sibiului sunt amintite la acea dată un număr de sub 300 de gospodării .
Dincolo însă de acribia informaţiilor furnizate, reţinem faptul că studiile domniei sale omit , cu excepţia menţionată , anul 1383, dată care, deşi indirectă, este totuşi considerată drept momentul primei atestări documentare a localităţii în istorie.