- Riturile periodice (săptămânale, sezoniere, sărbători): activități specifice (adunări, procesiuni, dansuri etc.)
Sadu păstrează multe obiceiuri, datine, prilejuite de sărbătorile anului. Acestea sunt păstrate cu respect de comunitatea rurală, fiind totodată evenimente de atracţie a vizitatorilor.
Sărbătorile de iarnă aduc cu ele în viaţa satului, obiceiuri, datine, ritualuri, pe care generaţiile de astăzi le duc mai departe, ca moştenire de la strămoşii lor. Se practica colindele, steaua, pluguşorul, umblatul cu botezul, irozii.
Cetele de colindători. Colindele determină o participare a mai multor persoane de vârste diferite. Colindele au conţinut religios, legat de Naşterea lui Iisus, dar pot avea şi caracter laic. La Sadu se numeşte Ceata junilor.
La Sf. Nicolae se organizează, după tradiţie şi regulile satului, două grupuri: Ceata mare, cu tinerii care au făcut armata, peste 25 de ani şi Ceata mică cu tineri până la 20 de ani. Cetele sunt formate numai din băieţi. Specific pentru Sadu este obiceiul cu „adusul fagului in sat”. La pădure se merge înainte de Crăciun cu tractor sau maşină. Fagul este adus la uzină. Fagul ales, cu sprijinul pădurarului, trebuie să fie foarte mare. Operaţiile de tăiere, curăţire şi transport le fac Junii. Fagul este transportat în sat cu carul cu boi, în ajunul Crăciunului. Junii stau pe fag, sprijiniţi în ţapine. Este plimbat prin sat, fiind un eveniment cu care se mândreşte tot satul. Junii sunt însoţiţi de muzicanţi. Apoi este dus în faţa primăriei unde are loc un ceremonial. Mărimea fagului exprimă puterea tinerilor şi hărnicia lor. Este o întrecere între tineri pe criteriul „cine a adus cel mai mare facg”. În sat feciorii sunt aşteptaţi de fete îmbrăcate în port popular. După aducerea fagului tinerii fac petrecere. Fagul va fi vândut calemn de foc sau de construcţie, pe baza unei licitaţii, iar banii sunt folosiţi în favoarea cetei. Cetele de juni colindă pe la case în noaptea de Crăciun şi ziua, Irozii, alcătuiesc o ceată formată din 5 băieţi – Irod, 3 crai, 1 cătană. În Sadu se numesc „colindreţii”. Sunt costumaţi adecvat: costume, coifuri, stea, săbii etc. Ei colindă ziua şi interpretează o scenetă cu temă religioasă.
La anul Nou se umblă cu pluguşorul, obicei străvechi, cu trimiteri la ocupaţiile agricole. Copiii sunt costumaţi frumos.
Bobotează. Obiceiuri şi credinţe. Când vine preotul cu botezul, gazda pune pe masă un colac şi o farfurie cu fasole frecată, pe care le sfinţeşte preotul, facând o cruce cu cuţitul (aşezat lângă farfurie). Toţi din familie vor mânca din fasole şi colac, în credinţa că le va aduce belşug şi sănătate. Preotul botează animalele şi constucţiile din gospodărie. În ziua de Bobotează, când se sfinţeşte apa la râul Sadu, preotul aruncă o cruce de lemn în apa râului, pe care o scoate un tânăr şi o înapoiază preotului. Credincioşii strânşi pe mal apreciază îndemânarea tânărului şi-l felicită.
Lăsatul Secului de Paşti. Se fac focuri pe dealurile de lângă sat – al Râpei şi al Picuiului – pe care se aprind „mătăuze”, care se învârt în jurul corpului. Se fac strigături prin care sunt ironizaţi tinerii care nu s-au căsătorit. În case, gospodinele fac gogoşi cu brânză sau marmeladă pe care le mănâncă cu prietenii sau vecinii („şezătoarea vecinilor”), dar se împart şi la copii. În perioada de la Lăsata secului şi până la Înviere, la biserică, se fac câte două slujbe: dimineaţa şi seara. Credincioşii ţin tot postul.
Floriile. Sărbătoare importantă în timpul postului.În sâmbăta Floriilor se duc crenguţe de salcie adunate de copii la biserică şi morminte. O parte din crenguţele sfinţite la biserică se duc acasă şi se pun în diferite locuri – la poartă, grajduri, streaşină. Este credinţa că ele păzesc oamenii, casa şi animalele de primejdii.
În Vinerea Mare credincioşii merg la biserică şi înconjoară biserica. Lumânarea pe care o au în mână, la acest eveniment şi cea de la Înviere se păstrează tot anul, fiind folosite la necazuri (boală), sau când este vreme rea.
La paşti, credinciosul care dă „Paştile” – pâinea şi vinul – le duce sâmbăta, pentru a fi sfinţite. „Paştile” se iau de la biserică sâmbăta. În ziua de Paşti, cel care a dat pâinea şi vinul, aduce la biserică platouri cu mâncare – friptură de miel, drob, peşte, ouă roşii, cozonac, colivă – din care credincioşii, după slujbă, se servesc.De Paşti, finii, ca semn de respect duc la naşi cadou un tort făcut de fină, numit „tortul naşului”. Prilej de vizită, de bucurie şi amintiri. În zilele Paştelui toată lumea umblă în costum popular, dar şi cu haine noi. Se practică ciocnitul ouălor, iar copiii au obiceiul de a lovi oul cu moneda – „datul cu banul în ou” -, oul fiind ţinut în palmă sau aşezat pe pământ. Datul ouălor roşii peste mormânt este un obicei care se practică în zilele de luni şi marţi, după duminica de Paşte, după vecernie, când se merge la morminte, unde se dau ouă săracilor, pentru sufletul mortului.
La Sfântul Gheorghe se pun la porţi crenguţe de fag.
La Înălţarea Domnului sau Ispas, când este şi Ziua eroilor, se pune leuştean la porţi şi grajduri pentru a alunga strigoii, se plimbă caii – frumos împodobiţi – în faţa Primăriei şi prin sat, iar la monumentul eroilor se face slujbă de pomenire, la care participă localnicii împreună cu preoţii şi oficialităţile comunei. Elevii fac un program artistic.
La Rusalii ( a 8-a duminică după Paşti), când este sărbătorită Pogorârea Sfântului Duh se pun mesteceni la porţile caselor cu fete. Mestecenii sunt aduşi de feciorii, prietenii fetelor, carei transportă în căruţe trase de cai frumos împodobiţi. Alaiul străbate satul, fiind însoţit de muzicanţi (obicei preluat de la saşi), iar tinerii sunt primiţi la fetele gazdă.
Sfânta Maria Mare sau Adormirea Maicii Domnului (15 august), reprezintă hramul celor două biserici.Cu prilejul acestei zile, la Sadu se săvârşesc slujbele de hram, credincioşii purtând, ca într-o zi de mare praznic, portul popular.
Fii Satului (pe durata verii)este o manifestare intrată deja în tradiţie. Iniţiată în anul 1970, aceasta prilejuieşte în fiecare vară reuniunea fiilor satului stabiliţi oriunde în ţară sau în lume, precum şi regăsirea satului de baştină şi a portului său specific(toţi participanţii poartă port popular). Manifestarea este organizată începând cu al 30-lea an din viaţă, până la vârsta de 70 de ani, fiind alcătuită din următoarele momente: serviciul religios, vizitarea şcolii din comună, balul tradiţional de la Căminul Cultural.
- Riturile de trecere, practicate la naștere, botez, nuntă, înmormântare
În ceea ce privește riturile legate de diferitele momente ale vieții amintim:
La prima baie a nou-născutului,mama face semnul crucii asupra vasului cu apă în care va fi îmbăiat copilul, iar după baie, apa este aruncată la un loc ferit să nu fie călcată, de regulă la stâlpul cu țâțâna porții. De la naștere și până la botez hainele copilului nu sunt uscate afară.
La botez, care este făcut la 6 săptămâni după naștere(după ce s-a împlinit „sorocul“ lehuziei ca și mama să se poată veseli în voie împreună cu toţi invitaţii), nașa când pleacă cu pruncul să-l boteze, în casă zice: „Duc un păgân și-aduc un creștin“. La întoarcere acasa cu pruncul la părinţii săi zice: „Am dus un păgân și am adus un creștin“. Pe masa acoperită cu o velinţă frumoasă este așezată o pită și o sticlă cu vin. Este așezat capul copilului pe pită (pâine) pentru ca să fie veșnic îndestulat în viaţă. Părinţii iau apoi copilul în braţe. După care urmează masă mare – prânzul copilului, adică masa de botez cu nașii, părinţii copilului și invitaţii, la Căminul Cultural.
Este de menţionat că atât cu prilejul prânzului cât și cu ocazia vizitei făcute lehuzei, vizitatorii pun sub căpătâiul copilului, bani „ca să nu-i ia somnul. Mai aduc, de asemenea, hăinuțe, prăjituri, sucuri, băuturi – ”ploconul” copilului și al mamei.
Căsătoria a fost de când se știe evenimentul de importanță capitală din viața oricărei jună sau a aoricărui june, pentru că prin căsătorie tânăra pereche pășește în rândul celor care și-au statornicit cel mai demn mod de viață socială, respectat șiprețuit de întreaga societate din care face parte.pregătirile petru acest eveniment sunt intense și încep cu cel puținun an înainte, când mirii sau socrii ”tomnesc” sala Căminului Cultural pnetru desfășurarea evenimentului. Tot în această perioadă ”se arvunește” și muzica, lăutarii care vor întreține atmosfera pe parcursul desfășurării ”ospățului”, dar și bucătarul care va pregăti bucatele ce vor umple mesele ospețenilor.
Ritmul pregătirilor se mai încetinește, urmănd a căpăta din nou intensitate cu o duminică înaintea nunții, când mirii însoțiți de nașii mari și ”ficiorii de nuni”, gătiți în haine de sărbătoare merg la biserică, unde ”pun floare”, adică preotul anunță oficial căsătoria celor doi. Tot atunci sunt trimiși prin sat ”chemătorii” – oameni de încredere , atât din partea socrului mare, cât și din partea socrului mic – care invită oamenii să ia parte la eveniment: ”Socrul (mare sau mic) și soacra (mare sau mică), cu tinerii deîmpreună, vă invită să luați și dumneavoastră parte sâmbătă la ospăț”.
În ziua de joi, din săptămâna care precede nunta, bărbații sacrifică animalele (porci, viței, oi) din care va fi pregătită mâncarea. În acest timp femeile taie găinile, le jumulesc și le curăță.
Ziua de vineri începe dis-de-dimineață, feciorii, prieteni ai mirelui și ai miresei, pleacă în pădure pentru a aduce brazii ce vor împodobi porțile mirilor, ale nașilor, ai bisericii unde va avea loc cununia religioasă și ale Căminmului Cultural.
Femeile pregătesc bucatele pentru masa de sâmbătă, iar mireasa pregătește ”plăcinta miresei”, un aluat cu nucă, griș și gem, pe care o va duce soacrei mari pentru a o îmbuna.
Seara la casa mirelui vine mireasa, însoțită de părinți, de rude și de prieteni, care îi aduce acestuia cămașa, frumos cusută, înflorată și călcată și pălăria la care a aprins floarea de mire; acestea le va îmbrăca mirele duminică seara. Apoi întreg alaiul se deplasează la Căminul Cultural, unde așteaptă feciorii care vor veni cu steagul (o prăjină lungă înfășurată cu panglică tricoloră, în spirală, peste care sunt fixate păsturi negre brodate cu trandafiri roșii și ciucuri; peste aceste păsturi de-o parte și de alta sunt prinse bertelii tricolore, pe care sunt cusute în zig-zag șnururi negre cu mărgelușe albe; în vârful steagului este legat un buchet de busuioc, având în mijlocul lui un clopoțel și o năframă de mătase roșie atârnată). Steagul simbolizează tinerețe, frumusețe, bărbăție, de unde și zicala ”Frumos ca un steag!”. Mirele trebuie să cumpere steagul de la feciori, iar sâmbăta, acesta va fi purtat în fruntea alaiului de către unul dintre feciori.
Sâmbătă dimineața, mirele, gătit ”ca o floare”, mai merge repede pe la invitații lui, reînnoind chemarea și oferindu-le plosca cu vin, pentru ca în felul acesta invitații să vadă cu ce vin vor fi serviți la masă.
În acest timp, la casele socrilor încep să sosească invitații la nuntă.
Plecarea se face de la mire, cu o primă oprire la casa nașilor mari, acolo unde se află și cele două perechi de ”ficiori de nuni” (nașii mici). Închină un pahar cu rachiu spun ”Tatăl nostru” și pornesc împreună spre mireasă.
La mireasă, atât mirelui și nașilor, cât și celorlalți invitați li se pun în piept flori, iar mireasa primește de la mire buchetul. Înainte de a pleca spre Starea Civilă, miresei i se cântă GOGHEA.
Textul acestui cântec redă într-un mod nostalgic acel aspect real că de-acum înainte pentru ea începe o viață nouă. Vor înceta momentele lipsite de griji, va trebui ca soție să se dedice altor preocupări mult mai importante. Nu va mai fi răsfățata mamei sale ca fată, va trebui să-și urmeze soțul, se va sili să-l îngrijească și se va dedica nevoilor gospodărești pentru viitoarea ei viață familiară.
Ia-țî mireasă goghea bună,
De la tată de la mumă,
Gogheo, drăguceaua noastră (refren)
De la frați de la surori,
De la grădina cu fl ori
Refren
De la fir de busuiocu
De la drăguțu(l) cu jocu
Refren
De la fir de lămâiță,
De la dreaga de uliță
Refren
De la fir de siminicu
De la dragu(l) de voinicu
Refren
De la fir de iarbă mare
De la draga de șestoare
Refren
Ieși mireasă pân-afară bis
Refren
De te uită-n sus și-n josu
Că-ți vine-un mire frumosu
Refren
Pe-un cal alb plin de-asudori
Nu-i asudat de-asudori
Refren
Că-i împodobit cu fl ori bis
Refren
Iar în coama calului
Este-o țântă poleită
Refren
Da nu-i țântă poleită
Că-i mireasa-mpodobită
Refren
Toți caii beau și toți mâncă
Și n-au grijă să se ducă.
Refren
Numai calu(l) mirelui bis
Refren
Nici nu bea nici nu mâncă
Făr-nechează să se ducă
Refren
Că pe tine-o să te ducă
Gogheo, drăguceana noastră
Peste munți în alte curți
La părinți necunoscuți
Refren
Și la frați neîntrebați
La surori fără dureri
Refren
Nu ți-i milă soacră mică
Să dai fata pe nimică?
Refren
Pentru un păhar de vin
Să dai fata la străini?
Refren
Pentru-un pic de veselie
Să-ți dai fata pe vecie
Refren
Ridică-ți Gogheo sovonul bis
Refren
Și te uită socru-tău
Seamănă cu taică-tău?
Refren
Ridică-ți Gogheo cununa bis
Refren
Și te uită soacră-ta
Semănă cu maică-ta?
Refren
La plecare, mirele bagă bani sau un cadou în sănul soacrei mici, gest simbolic de mulțumire pentru că i-a dat fata. Întreg alaiul se deplaseză spre Primărie, unde se va face cununia civilă, iar apoi spre biserica unde mergea mireasa, cât timp a fost fată, pentru cununia religioasă. La ieșirea din biserică, nuntașii joacă câteva jocuri în fața bisericii și mai apoi la intrarea în Căminul Cultural unde va avea loc petrecerea.
În prima seară a nunții, se fură pantoful miresei, de către un copil, iar tinerii, prieteni ai mirelui vor fura mireasa; răscumpărările sunt suportate de către nași. Petrecerea se încheie în zorii zilei.
Duminică, spre seară alaiul pornește din nou la drum, da această dată, costumați în portul popular specific. Traseul este asemănător cu cel din ziua anterioară; se merge din nou la nași, la mireasă, apoi la Căminul Cultural pentru continuarea ospățului. Pe tot parcursul traseului, nuntașii sunt însoțiți de muzicanți.
Nunta se încheie luni, cănd se face grătarul din carne de oaie.
Trecerea omului din viața plină de năzuințele lui avântate de bucuriile ca și de greleleîncercări și multiplele lui griji și preocupări, la eterna veșnicie a morții, este momentul cel mai dramatic, mai zguduitor dar și cel mai dureros. De acest îngrozitor moment al vieții și al morții sunt legați o seamă de factori care contribuie la împlinirea acestui tragic deznodământ. Cântecul lugubru în liniștea nopții de ciovică(cucuvea) pe creasta acoperișului sau în găurile
întunecoase ale hornului casei, ori cântatul cocoșesc al găinii și mai ales hăulitul trist al
câinelui sunt tot atâtea semne prevestitoare de moarte.
Moartea omului este de multe feluri, moarte fulgerătoare datorită unor grave accidente, fie de mașină, fie aeriană, fie navală la care se mai poate adăuga moartea cauzată de infarct și de
cancer ori din alte cauze. Moarte de lungă durată, datorită unei boli incurabile este moartea cea mai chinuitoare și cea mai grea – În astfel de ceasuri, bolnavul este spovedit și împărtășit din șase în șase săptămâni, iar dacă totuși pătimește greu, i se scot bani de obște și i se face maslu. Când muribundul se află în starea cea mai grea și totuși nu poate muri, atunci sunt indicii
că are pe conștiință un greu păcat nemărturisit. Este chemat preotul care îl spovedește. După
mărturisirea păcatului și după cuvintele cereri de iertăciune, este împărtășit. I se așează în
mână o lumânare și astfel ușurat de povara păcatului mărturisit își dă obștescul sfârșit.
Din clipa morții ceasul din casă este oprit. Oglinda este acoperită cu o cârpă neagră. Casa
rămâne nemăturată până ce mortul e dus la groapă.
Cel dintâi cei se face mortului este scalda.I se face deci baia, se șterge și este îmbrăcat cu cele mai bune haine, după care este așezat în copârșeu (sicriu) cu capul sprefundul casei „de dinente” iar cu picioarele spre ușă.
În timpul celor trei zile cât mortul stă în casă, la capul lui ard lumânările aduse de rudeniile,
prietenii și cunoscuții săi. În tot acest timp mortul este permanent privegheat, de unde și cuvântul priveghi, atât pentru grija lumânărilor care ard încontinuu dar se obișnuiește să se
facă privegheatul mortului mai ales noaptea în mod permanent din partea rudelor mai apropiate
cât și vecinii lui. Prin acest priveghi se dă posibilitatea familiei să se ocupe cu pregătirea
celor necesare înmormântării, cât mai ales pregătirii pomenirii. În tot acest timp este obiceiul ca cei mai apropiați ai decedatului, femeile să se cânte, să bocească.Bocetele scot în evidență durerea și părerea de rău după ce care de-acum nu va mai fi printre ei.În aceste bocete sunt plânși părinți, frați și surori, fete mari și feciori, precum și copiii.
În dimineața zilei a treia, la ora 14 clopoteleprin sunetul lor dau de știre că preoții însoțiți de cantori, de paraclisier, de proporeii și doicopii costumați și cu sfetnice, se îndreaptă spre casa celui decedat. Slujba de înmormântare se face în curte dacă vremea este prielnică, iar dacă este vreme ea, în biserică. Pe masa din fața preoților este așezată creanga de măr, care înfi ptă într-un colac mare, naporojna – și care la rândul lui este înconjurat de alți colaci de diferite forme și mărimi. După terminarea slujbei (îngropării) înmormântării, preotul rostește o predică scoțând în evidență faptele bune și calitățile alese ale decedatului. Prin glasul preotului, mortul cere cuvenitele iertăciuni de la familia sa, de la rude, precum și de la cei care sunt prezenți și-l petrec pe ultimul său din lumea aceasta. Apoi este acoperit cu pânză albă pe care o stropește cu vin făcându-i semnu crucii. Îi este bătut capacul și cantorii cântă în veci pomenirea lui. De regulă, după terminarea slujbei, un grup de femei cântă mortului un viers, pregătit special și din conținutul căruia reiese faptele lui cât a trăit. O dată terminată și această cântare, poporul care e de față, se regrupează ca să conducămortul la cimitir.În fruntea cortegiului funerar este omul care duce crucea răposatului. Îi urmează cel care duce cu grijă creanga de măr împodobită cu covrigei, scovergi, mere, nuci și zaharicale. Vin apoi proporii și, cei doi copii cu sfeștnicele. Ei sunt urmați de cantori și de preoți.
În urma preoților urmează copârșeul cu mortul, după care vine familia lui, rudele apropiate
care se cântă după mort până la groapă. Le urmează mulțimea de săteni, care au ținut să
conducă mortul până la groapă. Între timp se fac popasuri – hodini – iar la ultima hodină se
împart bani la cei ce-l duc, să plătească mortul vămile.
Groapa este făcută din timp în cimitir de către vecinii mortului. Dacă se întâmplă ca
săpând groapa să dea peste oseminte ele se strâng cu grijă și se pun într-o traistă făcută din
pânzăalba.
Dacă mortul cât a trăit a avut parte de mai mulți fini, atunci copârșel lui este purtat de aceștia pe umeri, dând întregului cortegiu funerar un aspect mai impunător sau este dus cu un car
La marginea gropii se mai citește o rugăciune,după care copârșeul este coborât în groapă. Traista cu oseminte este stropită cu vin și lăsată la capătul copârșeului citindu-se ectenia de pomenire, iar groparii astupă groapa.
Preoții întorși la capela cimitirului, unde este mărul cel împodobit, împart covrigii, scovergile, merele, nucile și bomboanele copiilor veniți de obicei la asemenea împrejurări. Colacii mărului sunt împărțiți preoților, cantorilor, iar nașii decedatului primesc colacii peste mormânt într-o traistă din pânză albă și în care familia mortului a mai pus o cană, sare și o lingură.
Cei care au condus răposatul pe ultimul lui drum și după terminatrea mormântării sunt invitați la pomană de un membru al familiei.
După ce s-a servit pomana li se dă și câte un colac.La plecarea de la masă, toată lumea dă mâna cu cel mai apropiat al mortului, zicând:„Dumnezeu să-l hodinească, de unde a-ți golit Dumnezeu să împlinească”.
Parastasele de nouă zile, de șase săptămâni, de șase luni și de un anse fac la biserică
duminica, după terminarea slujbei. La ieșirea din biserică se împart colaci și vin, cu pahare
cu tot.