- Legendele: formarea satului, originea toponimelor, explicația fenomenelor naturale.
Numele de Sad-Sadu, pare să fie de origine slavă care se traduce grădină, și putem admite
realitatea istorică pentru începuturile acestor locuitori, sădeni, convieţuirea cu slavii un
popor mult mai liniștit cu harnici gospodari, potriviţi la fire cu ei și chiar de aceeași religie.
Nu întâmplător comuna poartă acest nume pentru că, pe bună dreptate aceste locuri suntde un pitoresc unic cu ape limpezi cristaline, cu codri mari și de nepătruns, bogaţi în masive păduri de brad mai ales, de fag, de stejar precum și de alte esenţe, cu goluri de fânaţe pe văi șipe dealuri, cu pajiști de pășunat cu iarbă grasă și frumoasă ca mătasea de pe golurile munţilorei, ce îi dau prin acest aspect atât de variat, o frumuseţe naturală asemenea unei grădini.
Râul care străbate comuna Sadu, chiar prin mijlocul ei, și-a luat acest nume și i se zice„Râul Sadului”, iar valea pe care o străbate se numește „Valea Sadului”.
Că această comuna și-ar fi avut începuturile așezării sale pe alte locuri de pe teritoriul ei și nu pe cel de la deschizătura „Văii Sadului” unde este așezată astăzi, ci să fi avut așezarea fie mai jos pe șesul de pe cursul râului, pe un pământ, mai roditor, fie pe „Râpă”, sau pe locul
zis „La Bordeie” din islazul „Curățelelor” sunt afirmații ipotetice, simple presupuneri și chiar tradițiile orale în legătură cu această problemă, care încă mai circulă printre locuitorii ei, nu
pot fi luate în considerare din lipsă de dovezi și săpături arheologice în acest scop nu s-aufăcut.
Chiar dacă am admite că aceste așezări ar fi fost, pe baza unor presupuneri, mai mult sau mai puțin întemeiate, ele au fost părăsite și locuitorii comunei Sadu și-au așezat în mod definitiv sălașele la gura „Văii Sadului” pentru că în vremurile de restriște, mai ales întimpul năvălirilor popoarelor migratoare, aveau în apropiere„codrul frate cu românul” careîi adăposteau, îi ocroteau, îi fereau de urgii.
Oricum, comuna Sadu a existat încă înainte de cucerireaTransilvaniei de către regii unguri, pentru că fizionomia locuitorilor ei – oameni isteți curajoș și harnici, portul lor,îndeletnicirile de muncă și de viață ni-i înfățișează ca vrednici și demni urmași ai strămoșilor noștri daci, care au viețuit pe aceste meleaguri.
În relațiile ei de obște, comuna avea drept conducător un cneaz și aceste relații au dăinuit,
încă multă vreme și sub stăpânirea maghiară.
Din relatările istoriei, sprijinite de documentele scrise și întărite de descoperiri arheologice
s-a stabilit faptul că atunci când ungurii au invadat Ardealul spre sfârșitul mileniului întâi,
ei nu au găsit pământ pustiu, „o țară a nimănui”, ci au găsit un teritoriu organizat, locuit deromâni (vlahi sau blaci), în care s-au aciuiat și slavi.
- Cantecele populare׃ doine, balade etc.
Numeroase și felurite sunt darurile artistice care împodobesc viața culturală a locuitorilor comunei Sadu.Dintre acestea DOINA, se impune ca cel mai original, mai fermecător și mai autentic câtec al simțirii noastre.În această formă de cântec în genul ei domol și plin de înțelesuri, își leagănă omul simțămintele sale.În acele străfulgerări de gânduri tumultoase își împletește amarul cu bucuria.În această simțire lăuntrică licărește nădejdea de mai bine sub povara greutăților, a jalei lui adânci, și atunci jarul din inimă capătă grai în unduirea cîntării.
Doina nu este cântecul mulțimilor care se unesc în glasuri să cânte; doina este cântecul omului singuratic, izvorât din cea mai curată sinceritate a simțirii sale, ca plânsul. Doina va rămâne de-a pururi forța care răscolește, dar care-și alină întreaga simțire artistică românească.
„Ș-AM TRECUT LUME PRIN TINE”
1.Și-am trecut lume bis
Și n-am dat de nici un bine
- Și-am trecut pân tine-n sus(u) bis
Hăi, Pe uni binele s-o dus(u)
- Și-am trecut pân tine-n jos(u) bis
Hăi, pe und binele o fostu
- Și-am trecut și-n lung și-n lat(u) bis
Hăi, Și de bine n-am mai dat(u)
- Și-am rămas sărac de mine,
Să trăiesc cu-amărăciune,
Să-mi câștig de azi pe mâne!
”PE SU(B) DEAL PE SU(B) PĂDURE” este melodia pe care o cântă băieții de la cele două cete, organizate de Crăciun, cănd merg în pădure, în ajunul Crăciunului, pentru a tăia lemnul pe care îl vor adduce mai târziu în sat cu carul tras de boi.
Trece-o nevăstuţă-n lume.
Fugită de la bărbat… bis
Cu-n prunc mic nebotezat.
Pruncu-n cale tot plângea… bis
Maică-sa din grai grăia:
-„Taci pruncule nu mai plânge… bis
Că-n piept inima-mi să frânge.
-C-aice-ai pădurea mare… bis
Și ne iasă hoţâ-n cale.
Bin-n vorba n-o isprăvea… bis
Hoţâ-n cale că ieșea.
-Tu nevastă nevăstea… bis
Care-ţi este calea ta?
-Lasă pruncu de jelit… bis
Și hai cu noi la hoţit.
-De scăldat cin-l-o scălda… bis
Ploile îl vor uda.
-De-mbrăcat cin-l-o-mbrăca… bis
Codrii cân(d) s-or scutura.
-De-ngropat cin-l-o-ngropa… bis
Munţii cân(d) s-or dărâma.
-De jelit cin-l-o jelii… bis
Vântu(l) cân(d) o vâjâi.
„BALADA CIOBANILOR”
Ai, Măi dă-mi Doamne zâle multe
Să măi merg o dar – dar- a munte mă,
Să văz barzii legănându
Oile pe plai urcându, mă
Ai, Și cânii la stână lătrându
Și băciţăle cași făcându, mă
Și vătafu oile chemându
Și cătră buitaș1 strâgându, mă
Ai, păi dă butașe după ele
S-ajunge la izvoarele, mă
C-acolo-i iarba frumoasă
S-aducem brânza mai grasă, mă
Ai, Și cân(d) era timpul d-amiazî
Mi-ntorceam turma din brazî, mă
Și la stână o-aduceam
Și în strungă mi-o băgamu, mă
Ai, Și la fata mea strâganu bis
Hai băciţă să le mulgem
Că vine vremea și ne-om duce, mă
Ai, C-o trecut Sf. Ilie
Și vine Sf. Mărie, mă
La Sf. Măria Mare
Oile pleacă la vale, mă
Ai, La Sf. Măria Mică
Nu mai rămâne nimică, mă
Decât stâni fără stăpâni
Izvoare făr-de ciopoare
Strunguţe făr-de oiţe
Scaune făr-de băciţe, mă
Ai, și să duc și nu măi vinu
Păn-la Sf. Constandinu, mă
Iar voi săraci brazî înalţi
Că tare vă leganaţi, mă
Ai, Păi cum să nu ne legănămu
Că noi sînguri rămânemu, mă
Oile pleacă la vale
Iar noi stăm întră izvoare, mă
Ai, Vătășirea oiloru
Și doru(l) mândruţăloru
El pleacă cu oile
Să-și întâlnească mândrele, mă
STRIGĂTURI
Cine joacă și nu strâgă Badea fi ricel de rouă
Facă-i-să gura strâmbă Tu mi-ai rupt inima-n două
C-așa-i jocu(l) românesc Tu mi-ai rupt-o tu mi-o coasă
Obiceiul bătrânesc Cu fir negru de mătasă.
Să strigăm cu veselie
Chiuind de bucurie
Frunză verde garofi ţă
Măi bădiţă Ioniţă
Leagă calu(l) la portiţă
Și vino să-ţi dau guriţă
C-ai venit din depărtare
Pân-la Sadu tot călare.
Din creaţia folclorică în versuri a copiilor din comuna Sadu amintim melodia „Lună nouă” și „Ciuciulete lete”.
Lună, lună nouă Ciuciulete, lete
Taie pita-n două Scoate apa din ureche
Și ne dă și nouă. Cu cuţitu(l) omului
Ţie jumătate Cu sabia Domnului.
Nouă jumătate
La vară bucate
La toţi sănătate!
